Indignarea publică: O manipulare a adevărului despre corupție?
Valul de achitări, cumva previzibil, a generat o mare indignare publică care zguduie întreaga societate și nu numai, datorită percepției că, pentru mulți, că observând aceste cazuri din afara profesiilor juridice, concluzia este una simplă, deci și comodă într-un fel: „scapă corupții”. Dar oare cât de corectă este această concluzie? Căci, de fapt, este totuși o concluzie care se dovedește greșită, întrucât în cazul prescripției, justiția nu a făcut nimic altceva decât să aplice o regulă pe care statul însuși a acceptat-o și pe care, culmea, a refuzat s-o corecteze la timp.
Însă, acea cauză rămâne cumva acoperită, mascată total… între efect și explicație se instalează o narațiune, o poveste comodă care schimbă pur și simplu responsabilitatea de la decizia politică, care e de bază, și funcționarea sistemului penal către actul de judecată, care este, vorba de rândul lui, singurul vizibil pentru publicul larg. Or, cauza reală, nu-i așa?, e mult mai incomodă pentru că accentuează anii de inacțiune legislativă, deși avertismentele au fost clare și la vedere, să spunem.
Acum, dacă analizăm mai bine, prescripția nu este doar o portiță procedurală și nici o invenție favorabilă inculpaților. Din contră, este o instituție de drept penal substanțial, cum am spus, comună sistemelor juridice mature, care a fost concepută ca un mecanism de disciplinare a statului, adică statul primește dreptul de a ancheta și a pedepsi, dar se mai și limitează în timp. Dacă nu acționează în acel interval dat, sancțiunea e clar: își pierde dreptul de a mai trage la răspundere… Nu că fapta ar dispărea, dar pur și simplu totul e o problemă de întârziere a autorității.
Dar hei, logica asta, chiar și așa, e foarte greu de perceput din exterior. În spațiul public, prescripția devine evidentă abia când ajungem la faza cercetării judecătorești, atunci când o soluție se enunță. Ceea ce precede, acea urmărire penală, rămâne adesea în afara atenției – și rareori se pune întrebarea esențială: de ce ajung fapte vechi, da, vechi de ani buni, să fie investigate atât de târziu încât prescripția nu mai e un accident, ci devine un risc previzibil.
Sigur, există și cauze obiective, nu zic nu, dar infracțiunile economice sunt complicate, iar efectele fraudelor vin uneori cu întârziere. Fără îndoială, dar astea sunt excepții! Invocarea lor constantă, repet, acoperă o problemă mai profundă, și anume lentoarea urmăririi penale, tratarea timpului ca pe o variabilă secundară, care e cumva bizară! Când o anchetă consumă ani întregi fără o direcție clară, prescripția nu mai surprinde pe nimeni, cum ar veni.
Am mai spus și m-am tot repetat, dar peste asta s-a suprapus un eșec politic evident. În 2018, Curtea Constituțională a României, cu Decizia nr. 297/2018, a constatat neconstituționalitatea soluției legislative privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale… Adică, textul nu mai corespundea exigențelor de claritate și previzibilitate. Mesajul era clar, ca un soare pe cer: legea trebuia corectată, dar Parlamentul și Guvernul? Hmm, aveau obligația de a interveni, dar… nu au făcut-o!
Apoi, în 2022, cu Decizia CCR nr. 358/2022, Curtea a confirmat ceea ce era deja evident, fără subtilități: fără o intervenție legislativă, întreruperea prescripției nu mai poate funcționa. Nu pentru că judecătorii „au vrut”, ci pur și simplu pentru că cineva a ales să nu decidă.
Instituția prescripției trece adesea drept o portiță de scăpare, dar hei!, în realitate, este o sancțiune aplicată statului pentru că nu își exercită drepturile în pertinentul termen. Prescripția nu protejează infractorul; mai degrabă limitează puterea statului, subliniez eu! Este o regulă de disciplină instituțională, de care pare că uităm.
Dar, vai!, dezbaterea publică s-a concentrat aproape exclusiv asupra fazei cercetării judecătorești, acea parte vizibilă, televizată a procesului penal. Mult mai puțin se discută despre acea neagră urmă a urmăririi penale, etapa aia nepublică unde timpul trece, iar anii se consumă fără rușine. Aproape nimeni nu se întreabă de ce sunt anchetate, ah, la nesfârșit, faptele vechi de un deceniu, trebuie să fie un mister.
Deci, plasarea reflexă a vinovăției exclusiv asupra instanțelor o consider că e superficială, nu? La fel de greșită este și tratarea cercetării judecătorești ca o simplă formalitate, inferioră ca importanță anchetei. Realitatea e că judecata este punctul maximal al procesului penal, e locul unde probele sunt testate cu adevărat, nu doar prezumate. Este finalul, nu apendicele, am spus!
Achitările de astăzi, așa cum sunt, nu sunt deloc un eșec al justiției valabile, ci sunt rezultatul unei decizii politice de a nu decide la timp. Între 2018 și 2022, legiuitorul în sens restrâns și cel în sens larg au avut toate instrumentele necesare să corecteze legea; dar, surpriză, au ales pur și simplu să nu o facă.
Deci, concluzionând, prescripția nu a eșuat! A funcționat exact așa cum era prevăzut! Ceea ce a eșuat este, din păcate, capacitatea statului de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile întârzieri și onestitatea de a recunoaște acest lucru, să fim serioși.
Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București, poate că ar trebui să ne gândim serios la ce se întâmplă, nu?
