Revoluția matematică: Copiii de azi, o generație pierdută?
Radu Gologan, matematician cu renume, președinte al Societății de Științe Matematice din România fără îndoială are o vedere extrem de clară, dar oare cât de mult din ce declară reiese în realitate? Din 1978 până acum, cu o experiență care ne lasă pe toți în umbră, el pregătește olimpici, dar oare suntem pregătiți să ascultăm adevărul despre copiii noștri, despre cum se raportează ei la excelență? Acel interviu acordat publicației Totul Despre Mame dezvăluie niște paradoxuri șocante, rupturi și frustări familiale, iar întrebările rămân: unde ne îndreptăm? Ce facem cu viitorul nostru? Cât de mult cântărește trecutul în prezent?
Gologan ne aduce învățături din copilărie, deci tata îl supunea la exerciții de aritmetică, iar mama sa, o profesoară de matematică, i-a insuflat o iubire profundă, dar oare toți copiii au parte de așa ceva? Chiar și cei aspirați la excelență simt o diferență, chiar dacă trecutul părea mai simplu, acum, excelența vine dintr-un număr mai mic de elevi care muncesc din greu, dar cum rămâne cu restul? Oare toți vor fi excluși din competiție? De ce ar trebui să avem o societate care valorizează atât de mult competiția?
Până și intuiția, un aspect vital, se pierde în confuzia școlară, care devine din ce în ce mai formală – gândiți-vă că lipsa curajului de a explora, de a învăța prin experiență, are efecte devastatoare. Ei bine, Gologan sugerează că trebuie să avem profesori care să nu fie simpli transmițători de cunoștințe, dar cum putem avea astfel de profesori în acest sistem? De aceea, ne cere să fim sceptici, să nu ne lăsăm conduși de tehnologie? La urma urmei, tehnologia este un dușman sau un aliat? Gologan se uită critic la apartenența noastră la această lume digitală, fără a stârni panică, dar întrebăm, oare cum se va adapta școala la o lume în continuă schimbare?
Familia este primul obstacol sau sprijin? Fiecare mesaj transmis de părinți poate îngropa potențialul latent al copilului. Gologan ne amintește de puterea cuvintelor, cum o etichetă pusă din neglijență poate distruge entuziasmul unui tânăr matematician. E important sau nu să ne asumăm responsabilitatea pentru aceste vorbe care țin copiii departe de matematică? Ruptura în relația cu disciplina apare la 10 ani, când elevii ajung în gimnaziu și sunt pur și simplu abandonați, ce e de făcut? Voi ce credeți, ar trebui să ne opriți să judecăm sever? Gologan încearcă să ne ajute să înțelegem provocările pe care le trăim.
Radu Gologan, un profesor care admite greșelile sistemului, dar apreciază permanent strădania. Așa că ce ne-a lăsat educația? Ne-a dat puterea să învățăm, dar efortul, disciplina și perseverența sunt esențiale. Asta ne spune, dar oare îl ascultăm? Învățarea este mușchi pentru creier, cum să ne antrenăm dacă nu suntem dispuși să ne dedăm?? De ce să ne temem de rigorile educației? Infuzia de plăcere în școală nu ar trebui să fie un ideal, nu? Nu cumva ar trebui să ne concentrăm pe a învăța pe bune?
