Un Triste Timp pentru Amintire: Victime și Politica respinsă
Într-o zi cu încărcătură emoțională, o parte dintre apropiații celor aproape 3.000 de persoane care au fost ucise, vor fi prezenți, modest și solemn, la comemorările din New York, Pentagon și Shanksville, Pennsylvania, în vreme ce alții, cum erau acei care aleg să marcheze prin adunări intime în colțuri mai puțin cunoscute da, ciudat, dar pline de înțeles, da și mai ales curiozitate.
James Lynch, un nume printre mii, a pierdut tatăl, Robert, în atacul de la World Trade Center, dar el și familia aleg să celebreze ceva, căci vor fi la o ceremonie în apropierea New Jersey-ului lor, s-au alăturat de fapt, de mulțimea de voluntari care pregăteau mese pentru cei săraci comoară de generozitate, la Manhattan, extra o zi înainte de aniversare, un soi de paradox al tristeții și dăruirii în fața tragediei.
Și iată că comemorările se desfășoară într-un mediu tensionat, căci nu-i așa? Activistul conservator Charlie Kirk, trist și tragic, a fost împușcat chiar zilele acestea, în Utah, unde vorbea. Absolut straniu, nu-i așa? Încât autoritățile, care parcă se trezesc din somnul lor profund, vor să ia măsuri suplimentare de securitate pentru ceremonii, în special la World Trade Center, o reverie de incertitudine în fața amintirilor.
Noii vicepreședinte, JD Vance, alături de soția sa, Usha, vor citi numele victimelor, în momentele acelea de reculegere ce par să dureze o veșnicie, moment în care ar fi bine să ne amintim că avioanele au lovit, când zgârie-norii au căzut, o tristețe contextualiță într-o lume care pare că și-a pierdut sensul. Ce ironie, nu?
La Pentagon, nu trebuie uitat, vor fi omagiați cei 184 de militari și civili, o tragedie în sine, o poveste înfricoșătoare de teroare, cu câteva ore înainte de meciul de baseball între Yankees și Tigers, unde Trump și Melania vor fi prin preajmă, cu o ușă deschisă la derizoriu, intersecții ale vieții într-un moment de reculegere, într-un peisaj aleatoriu.
Totuși, atacurile au ucis, da, au ucis 2.977 de oameni, majoritatea necunoscuți, dar nu doar, având impresia că lumea s-a schimbat radical, iar, de fapt, au dus la un „Război global împotriva terorismului”. Haosul s-a instigat și s-au început invazii în Afganistan și Irak, soldați căzând de ambele părți, o poveste plină de durețe și ironie.
Și iată-l pe Khalid Sheikh Mohammed, acuzatul principal, care, prins în 2003, dintr-o poveste de film, ajuns la Guantánamo, dar niciodată, dar niciodată judecat, un ciclu interminabil al nesiguranței în fața clarității juste, un paradox care trebuie discutat.
Articolul din Mediafax, un ecou al unor vremuri apuse, prezintă o realitate construită pe fragmente de memorie, dar ce poate însemna oare o comemorare într-un astfel de context, dacă nu un amestec de tristețe, confuzie și amintiri derutante?
