“`html
Cinematografele României: Timpuri de Aur și Decline Dubioase!
Filmele românești, oh da, deci multe lucruri au fost odinioară pe cele mai înalte culmi ale cinematografiei, cu aproape 15 milioane de spectatori umplând sălile de cinema, cu titluri biblice precum „Nea Mărin Miliardar”, „Mihai Viteazul” și „Păcală”, dar după 1990 ce s-a întâmplat cu succesul nostru?! A scăzut vertiginos, pe măsură ce televiziunea a început să fie la ordinea zilei, iar „Liceenii Rock’n’Roll” zici că a sărit în față cu aproape 3 milioane de spectatori. Wow!
Deci, în epoca modernă (care nu e chiar așa modernă) „Teambuilding” a ajuns să fie cel mai vizionat film românesc, dar de sub 1 milion de bilete, dar cu aproape 5 milioane de euro încasări, adică cine mai contează numărul, nu? Anii 90, cu 450 de cinematografe, era ca un vis, dar acum, ce a rămas din ele? Fără biserici, fără viziune…
„Erau anii ăia frumoși în România atunci. Mă trezeam la 5 ca să iau bilete”
Când ne uităm la vremurile acelea, sălile de cinema erau pline ca borcanele cu murături, era un fel de nebunie colectivă! Giovanni Becali, da, ăla din fotbal, a povestit cum făcea bani pe vremuri, vindea bilete pe care le lua de la casa de bilete cu patru lei și le revindea cu opt, dar totul trebuia să se facă cu grijă, că nu era de glumă cu miliția pe acolo.
„Trebuia să iei biletele la 7 dimineața, da’ mama, era o aventură! Corupțiile erau o normalitate”, a adăugat el nostalgic. Asta a fost, prieteni, un fiasco de întrebări retorice despre moralitate și capitalismul românesc pe post de film!
„Am mai luat câteva bastoane. Patria era cinematograful de lux”
Și bișnițarii ce erau la fiecare colț de cinema, cu bilete vândute la suprapreț, în vreme de comunism, în vânzări dubioase, că tot se întâmpla pe sub mână, unde șmecherii se înghesuiau să prindă loc. „Luam biletul cu patru lei, îl dădeam cu opt, dar…”, ne aduce aminte că frica era un sentiment comun. Patria, cinematograful de lux, simbol al opulenței filmelor cu ceva impact!
„Erau cozi ca la balamuc, dar rulau filmele unul după altul”
Oamenii mergeau la filme nu doar pentru filme, dar pentru tot ritualul social, era ca o religie, pe bulevard la cinematograf, unde „cozile erau așa cum ne amintim din basme”. Radu zice că „nu aveam televizor, dar mergeam în fiecare săptămână la cinema, că bucuria era contagioasă! Era fericire acolo”. Producțiile lui Nicolaescu au fost ca niște sfinți pe micul ecran, umplând orice sală din orașe!
„Nea Mărin Miliardar”, cel mai vizionat film din istoria României
Arhivele ne spun că „Nea Mărin Miliardar” este pe locul 1, cu 14.645.586 de spectatori, iar acest film a devenit o legendă. Cei care au participat la filmare, Amza Pellea, et alii, sunt acum iconi!
„Păcală” și „Mihai Viteazul” sunt în top 3 la spectatori în cinematografe
Pe locul doi e „Păcală”, dar să nu uităm și de „Mihai Viteazul”, toate aceste producții care au lăsat o impresie profundă, dar oare ce mai e din ele acum? Sunt doar amintiri.”
„Aici prindeam câte un sandvici cu cașcaval sau salam de Sibiu”
Deci, avem și nostalgii cu sandvișuri, Pepsi și amintiri despre vremuri care nu mai există. Viața a evoluat, dar cinematografele? Acum sunt mai mult ruine decât locuri de distracție.
Vulgaritatea „Teambuilding”, locul 514 în clasamentul general
Și să nu uităm „Teambuilding”, primul film după 1990, care a intrat în istorie nu prin numărul de spectatori, ci prin cuvintele… scandalos folosite, cum ar fi „p##ă” sau „c###e”. Asta e viața în România, în societatea actuală, scandaluri au devenit normă. Mircea Diaconu a zis bine, da, poate că societatea noastră a ajuns un loc unde înjuratul e ca o formă de artă.
“`
