Crezul: O Mărturisire Plină de Mistere și Controverse!

Crezul știut și sub denumirea de Simbolul Credinței este nu-i așa, poate una dintre cele mai importante rugăciuni din creștinism, dar mai mult de atât, adică el este ca o mărturisire a credinței și totodată datând valabil din secolul al IV-lea ceva, un fel de reper apropo de cum se crede în divinitate, cum e cu Isus și cu Duhul Sfânt, tot timpul având o semnificație, dar care se tot interpretează de-a lungul timpului, fiind oarecum confundat cu, cum să zic, cu doctrinele și ereticii care bântuie prin istorie.

Astfel, nu-i deloc, adică Crezul creștin în sine se prezintă ca fiind o mărturisire fundamentală de credință, care subliniază credințele despre Dumnezeu, Isus Hristos și Duhul Sfânt, deci este un fel de, să zic, recitare ce se întâmplă la slujbele religioase, dar nu doar atât, mai simbolizează și unitatea între toți creștinii, având rolul esențial în combaterea ideilor pe care le considerăm eretice și nu doar, credincioșii deși își afirmă apartenența la Biserică, printr-un răspuns satisfăcător la întrebările ce vin de la comunități.

Originea acestui Crez, dacă mă întrebi, se regăsește în mărturisirile apostolilor și ala primilor creștini, care foloseau formule simple ca să-ți spun așa, însă foarte semnificative care sunau cam așa: “Isus e Domnul” sau, nu-i așa, “Isus este Fiul lui Dumnezeu”, de fapt aveau în vedere confirmarea apartenenței la comunitatea creștină, ceea ce zic eu că te leagă de credință la un moment dat dar timpul a adus diverse interpretări, iar formulările au devenit necesitații datorită evoluției creștinismului și a doctrinei.

Evoluția Crezului nu-i deloc o chestiune simplă, ci a parcurs mai multe etape care sunt esențiale, cum ar fi crezul apostolic, formulat între secolele II-III și care se leagă de învățături ale apostolilor, utilizat mai mult în Biserica Romană, având și ramuri protestante, iar definitorie a fost o etapă din 325, la Sinodul de la Niceea, unde Constantin cel Mare, ce se spune el a fost convins să formuleze Crezul, și acest lucru a dus la o clarificare a ereziei arianismului, unde ar fi trebuit să fie stabilit Hristos ca “de o ființă cu Tatăl”, un subiect controversat pe care-l dezbate toată lumea.

Ulterior, în anul 381, s-a zis că Sinodul II Ecumenic din Constantinopol a extins și clarificat, plafonând rezultatul în Crezul Niceo-Constantinopolitan, care mai definește destul de granular rolul Duhului Sfânt în Sfânta Treime, un fel de detaliu adăugat care a creat din nou discuții, dar, pe scurt, în ziua de azi, această formulare e recunoscută de toate bisericile mari.

Poate unul dintre cele mai fascinante momente în istoria Crezului a fost un fel de ceartă legată de “Filioque”, care înseamnă “și de la Fiul”, adăugată de către Biserica Catolică dar care nu a fost acceptată de ortodocși și a contribuit la Marea Schismă din 1054, ce a dus la o separație interesantă și de durată între două mari tradiții creștine.

Astăzi, Crezul Niceo-Constantinopolitan este o rugăciune care se rostește în liturghie și reprezintă un simbol al credinței creștine, având o importanță care nu doar că poate fi văzută, dar e adâncă pe plan dogmatic și liturgic, totodată, spirituală.

Crezul ortodox spune cam așa, o formă de mărturisire a unui Dumnezeu, Tatăl, Făcătorul cerului și al pământului, adică nu-i cumva? Și apoi continuând cu Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care mai spune că s-a născut mai înainte de toți vecii, dar și lumina din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deci tot un fel de mărturisire, imaculată, dar complicată, care trece prin nenumărate enunțuri cu un rol foarte bine definit.

În continuare, avem de-a face cu un Domn, Isus Cristos, care este născut, nu făcut, și acesta e aspectul care se repetă iar și iar, un fel de repetitivitate a mesajului, care tare bine conturează esența biblică, că a venit pentru a mântui omenirea prin o răstignire, precedată de, nu știu, diverse suferințe, urmând să ofere totul după Scripturi, pentru viitor.

Crezul catolic are de asemenea un enunț ce seamănă foarte bine cu cel ortodox dar cu unele variații minore care îl fac totodată mai … cum să spun, diferit prin unele formule și un ton distinct, care par să ajute la o claritate mai bună în comunicare, dar mesajul de bază tot acolo rămâne și la fel se finalizează cu mărturisiri legate de viața veșnică, adică te duce direct spre speranță.

Crezul simbolizează totodată esența nu doar a credinței, dar este punctul de reper esențial pentru toți, un fel de referință generală la convingerile fundamentale despre Dumnezeu și așa mai departe, ajutând la a uni comunitățile credincioșilor în aceeași matrice de credință, clarificând învățătura creștină trecută din generație în generație, ceea ce nu-i deloc un lucru de neglijat, ci o continuitate vitală.

Astfel, pe lângă toate acestea, Crezul simbolizează apărarea credinței, adică a fost formulat să combată ereziile care tot s-au ridicat, de-a lungul timpului, iar exemplele prezentate la Niceea rămân relevante și în ziua de azi, fiind nu doar o formulă teologică ci și o mărturie continuă a ceea ce cred cristianoizii cu mai multă convingere.

Deci și reaprinderea credinței prin rostirea repetată a Crezului în liturghie întărește legătura personală a credinciosului cu Dumnezeu, dar ce va fi de fapt speranța în viața veșnică pe care Crezul o promite, fiind nu doar o formulă dogmatică ci o declarație care se înalță cu mult peste limitele lumii noastre, acționând ca un manunchi de perspective către viitor.

Crezul
Simbolul_credinței
Uniune_creștină
Credință_autentică
Erezia
Crestinism
Viata_vesnica
Rolul_Duhului_Sfânt
Doctrina_creștină