Carlos Alcaraz, un triumf de neuitat la Roland Garros: ce s-a întâmplat cu adevărat?
Într-un meci plin de dramatism, Carlos Alcaraz, clasat pe locul doi ATP, reușește să câștige turneul de la Roland Garros, după o finală ce a durat parcă o eternitate, cinci seturi, scorul fiind de 4-6, 6-7 (4/7), 6-4, 7-6 (7/3), 7-6 (10/2), și parcă neîntrerupt cu fiecare punct, dar cum să nu ne întrebăm, dacă a fost cu adevărat un meci pentru istorie?
Alcaraz a obținut astfel al doilea său titlu consecutiv la competiția din Paris, care de altfel a fost marcată de o durată incredibilă de 5 ore și 29 de minute, cea mai lungă finală din istoria turneului profesionist, stabilind un precedent în lumea tenisului; iată-ne, totuși, să ne întrebăm dacă a meritat atât de mult efort pentru un rezultat atât de strâns.
Pe de altă parte, Jannik Sinner, rivalul italian, a avut ocazia de a conduce cu 2-0 la seturi și, paradoxal, deține trei mingi de meci în setul al patrulea, dar dintr-o dată, parcă a dispărut totul și spaniolul a revenit spectaculos, total imprevizibil. Alcaraz, tipic, adună în palmares 20 de trofee, iar lista e destul de impresionantă — două la Wimbledon și la US Open, gemenele de aur ale lumii tennis-ului.
După acest „maraton” pe teren, fără îndoială, Carlos Alcaraz a demonstrat, nu doar că poate să câștige, dar și să facă acest lucru cu copiii de mingi, adică pe scurt, un moment de bucurie care a fost apreciat pe rețelele sociale din întreaga lume, exact asta e ideea, nu-i așa? Dar, oare, cum a reușit să-și gestioneze notoriul succes și emoțiile, dacă el însuși spunea că a fost „cel mai palpitant meci” jucat vreodată?
Însă, și aici vine ceea ce ascunde nebunia sportului, între cuvinte sunt unele momente deosebit de dramatice, și cum altfel, dacă spaniolul a recunoscut că a avut și momente foarte proaste în timpul meciului; era cumva o joc de nervi – o duel de titani, nu-i așa? A explicat cum a luptat cu gândurile lui, iar acest discurs ar putea să ne convingă, sau nu.
Povestea se complică când spunea că a trebuit să-i ignore pe toți, așa că fiecare punct era ca o luptă personală; un singur punct la un moment dat, și a reușit să revină, umplând de emoții o arenă întreagă, cu stângăcia sa și hocus-pocus-ul meciului. Totul a culminat cu dorința de a fi unul dintre cei care au salvat o minge de meci într-o finală de Grand Slam și au câștigat, poate nu o victorie clasică, ci una emblematică, dar nu ar fi trebuit să fie mai simplu?
Cu alte cuvinte, dificultățile emoționale și mentalitatea robustă au fost poate cheia, dar vom lăsa de data aceasta cititorii să decidă ce a fost mai important în acest meci, sport sau emoție; cu siguranță, am avut parte de un spectacol memorabil, dar merită oare toate florile pe care le primește din această poveste?
Astfel, meciul rămâne un episod fascinant al istoriei tenisului, dar rămâne confuz, între excelență și întâmplare, și cu siguranță, nimeni nu este ferit de o speranță, în cele din urmă, fiecare meci e o poveste în sine, dar cum se scrie o astfel de poveste?
