Canalul Dunăre – Marea Neagră, o poveste timișoreană: Aurel Bărglăzan, un pionier al hidraulicei românești

Anul Alumni, un moment special pentru Universitatea Politehnica Timișoara, care celebrează 100 de ani de la absolvirea primei promoții de ingineri, este o ocazie perfectă să ne amintim de figurile marcante ale instituției, acei absolvenți care au pus amprenta pe dezvoltarea domeniilor lor de activitate. Unul dintre aceștia este Aurel Bărglăzan, absolvent al Politehnicii din 1928, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, considerat fondatorul școlii românești de mașini hidraulice. Dar povestea lui Bărglăzan este mai mult decât o biografie academică – este o poveste despre pasiune, inovație și o contribuție esențială la unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură ale României: Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Înainte de a deveni un nume important în lumea ingineriei românești, Aurel Bărglăzan era un tânăr cu o curiozitate nemărginită. Născut în 1905, în comuna Porumbacu de Sus, județul Sibiu, a absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și și-a început studiile la Școala Politehnică din Timișoara în 1923. Aici, pasiunea pentru inginerie s-a aprins cu adevărat. Anul 1928 a marcat o etapă crucială în cariera sa. Lucrarea sa de diplomă, realizată împreună cu colegul Octavian Smighelschi, avea să devină o piatră de temelie pentru un viitor proiect grandios: „Studiul unui canal navigabil Dunăre-Marea Neagră”.

Ideea unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră era în aer încă din secolul XIX. Regele Carol I, cu un spirit pragmatic, a respins propunerea, considerând-o prea costisitoare și tehnic dificilă pentru acea vreme. Dar Bărglăzan și Smighelschi, la doar 24 de ani, au văzut potențialul și au decis să abordeze problema cu un entuziasm debordant. Lucrarea lor de diplomă, un document complex de peste 130 de pagini, a analizat în detaliu traseul canalului, oferind o perspectivă ingenioasă și completă a provocărilor și oportunităților.

Studenții timișoreni au demonstrat prin calcule ingenioase că un astfel de canal ar putea fi realizat, aducând beneficii economice semnificative. Ei au susținut că, cu excepția unor mașini-unelte, toate lucrările ar putea fi realizate cu specialiști români, cu forță de muncă românească și cu materiale românești. Proiectul lor nu se rezuma la simplul transport pe apă – ei au inclus și o centrală hidroelectrică care ar alimenta regiunea Dobrogei, contribuind la o dezvoltare industrială accelerată.

Dar Bărglăzan și Smighelschi au mers mai departe. Ei au anticipat necesitatea unor lucrări hidrotehnice la Porțile de Fier, esențiale pentru îmbunătățirea navigației pe Dunăre și pentru producția de energie electrică. O viziune holistică, care a anticipat necesitățile de dezvoltare a României pe termen lung.

Deși studiul lor a rămas nefolosit imediat, Aurel Bărglăzan a rămas legat de Politehnica timișoreană. Asistent la catedrele de Electrotehnică și Mașini Hidraulice, profesor de hidrotehnică la Școala Superioară de Tehnicieni Hidro, și-a continuat pasiunea pentru hidraulică. În 1940, a obținut titlul de doctor inginer cu teza „Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic și experimental”, prima teză de doctorat în domeniul hidraulic din România. Pentru originalitatea tezei sale, a obținut și un brevet de inventator.

Cariera academică a lui Aurel Bărglăzan a cunoscut o ascensiune rapidă. La doar 36 de ani, a obținut titlul de profesor universitar, devenind șeful catedrei de mașini hidraulice în 1947. Datorită performanțelor sale remarcabile, a fost ales decan al facultăților de Electromecanică și Mecanică.

Însă, Bărglăzan nu a fost doar un teoretician. El a fost un practician devotat, un promotor al inovării și al implementării. La Politehnica timișoreană, a creat un adevărat laborator de mașini hidraulice, unde au fost testate rotoare pentru mașini hidraulice, au fost proiectate pompe și turbine hidraulice. Aurel Bărglăzan a fost pionierul școlii românești de mașini hidraulice, contribuind semnificativ la dezvoltarea echipamentelor necesare hidrocentralelor din România.

Activitatea sa s-a extins dincolo de hidraulică. În 1939, a proiectat o pompă pentru furnale, cunoscută ca „pompa Bărglăzan”. Mai târziu, a colaborat la proiectele unor turbine hidroelectrice de la Văliug Crăinicel, Târgu Mureș, contribuind la creșterea capacității de producție a energiei hidroelectrice din România.

Recunoașterea meritelor sale a venit prin numeroase premii și titluri. A primit Premiul de Stat clasa a II-a, Ordinul Muncii clasa a III-a și a II-a, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, a primit premiul I al Ministrului Învățământului și Culturii, Medalia pentru Pace. O recunoaștere binemeritată pentru contribuția sa la dezvoltarea științei și a tehnologiei românești.

Aurel Bărglăzan s-a stins din viață în 1960, la doar 55 de ani, lăsând în urma sa o moștenire bogată. Un bust al său se află în fața Facultății de Mecanică din Timișoara, iar laboratorul de mașini hidraulice și o stradă din oraș îi poartă numele. Un omagiu meritat pentru un pionier al hidraulicei românești, un om care a îmbinat pasiunea pentru inginerie cu o viziune strategică, contribuind la dezvoltarea infrastructurii și a industriei românești.