Cum despre transferuri e prea devreme să discutăm, iar despre antrenor vor vorbi prestația din iarba și rezultatele, schimbările din birouri merită, cred eu, câteva comentarii.
Bogdan Baratky, despre vara agitată pe care o are Rapidul: “Schimbarea și experiența”
Un club care se conduce după sintagma “locul 2 e primul care pierde” are nevoie de o structură administrativă puternică. Pentru a conta în lupta pentru titlu e nevoie de un lot valoros și deopotrivă experimentat, dar și de un club pe măsură. Punct în care prefer să rămân rezervat în așteptări, întrucât Rapidul post-faliment a pus bazele unei tradiții la care nu pare sa renunțe nici in epoca Dan Șucu – școală de meserii, indiferent de rol.
Departe de modelul Lucescu, cel care în ’97 a simțit nevoia experienței lui Dinu Gheorghe pentru a readuce titlul in Giulești. Și când spun experiență, mă refer inclusiv la cea de viață, nenegociabil corelată în realitate cu vârsta. Deși, opinie strict personală, Rapid e genul de club la care vii să demonstrezi experiență și cunoștințele dobândite în alte părți, nu să te califici la locul de munca, sper ca tânăra echipă de executivi din Giulești să aibă tot succesul pe noi, suporterii, îl dorim Rapidului.
Totuși, nici măcar acesta nu mi se pare cel mai important subiect de discuție. “La fotbal nu e ca la mobilă, domnule Șucu!” – e o replică hâtră care circulă prin “bula” rapidistă a rețelelor de socializare de ceva timp. Replică cu care îmi permit să nu fiu de acord. Cred sincer că la fotbal, principial vorbind, e exact ca la mobilă. Succesul în afaceri cu mobilă vine prin oameni pricepuți la afaceri și la mobilă. Succesul in afacerea fotbal, rămânând în aceeași logică, e adus de oameni cu experiență în afaceri și în fotbal. La Rapid experiența pare să lipsească, însă nu doar în fotbal, la modul general ci și în…Rapid, în particular.
Rapidismul, parte a poveștii. Criteriul de care conducerea din Giulești este obligată să țină cont
Dintotdeauna am fost de părere că “-ismul” nu poate fi un criteriu necesar și suficient care să califice pe cineva pentru o funcție de conducere într-un club. Rapidismul, cel mai al naibii “-ism” pe care îl cunosc, se supune și el regulii de mai sus. Indiferent că vorbim despre antrenor, președinte, director sportiv sau orice altceva, salariatul cubului trebuie judecat in funcție de experiență, abilitați profesionale și rezultate, nu în funcție de simpatiile fotbalistice. Rapidismul poate fi, eventual, criteriul care să încline balanța salecției, completând armonios profesionalismul.
După ce doi ani Rapidul a făcut rabat de la regula de mai sus, pare că acum, la momentul dureros al bilanțului, iși explică mare parte din nereușite prin contaminarea cu “-ism” a clubului. Ca și cum in anii 2000, atunci când în Romania facea furori sintagma “capitalism de cumetrie”, ne-am fi hotărât să reparăm societatea aruncând la coș capitalismul, nu cumetria. Iar a-ți propune sa scoți rapidismul din Rapid e un simptom clar de neînțelegere a fenomenului. Pentru că într-un club ca Rapid, “-ismul” e un ingredient obligatoriu.
Desigur, in absența unor calități profesionale anterior dovedite, nu în zona sportivă trebuie el să se manifeste. Și nici în cea administrativă.
Butragueno și Riedle, exemplele date de Bogdan Baratky. Model de urmat în cazul lui Săpunaru
Într-un material anterior vorbeam despre Inter și respectiv Milan. Zanetti și Baresi. Alte două exemple poate la fel de rezonante sunt finalistele CL de ieri – Real Madrid și Borussia Dortmund. La Real, Emilio Butragueno este Director de Relații Instituționale. Borussia, pe de alta parte, are in organigramă rolul de “International ambassador”, acolo unde întâlnim nume ca Riedle sau Weidenfeller.
Pentru că orice brand din fotbal care se respectă are în spate povești pe care face tot posibilul să le transmită publicului. Public pe care încearcă prin toate mijloacele să îl țină aproape, interesat si entuziast. Iar numele importante, emblemele, sunt nimic altceva decat capitole de poveste, bucați din fundația tradiției pe care se sprijina clubul.
Poveștile, tradiția, emblema, “emblemele”, toate acestea sunt piese din complexul puzzle al identității unui brand din fotbal. Al cărui păstrător și protector este insuși clubul. Prin strategia de comunicare și de brand, dar până și eu îmi dau seama că pentru moment termenii aștia sunt componente de tehnologie extraterestră…
Bogdan Baratky: “Din ‘capitalismul de cumetrie’ trebuie sa dispară cumetria, nu capitalismul”
Dacă în alte zone putem doar specula deocamdată despre lipsa de experiență din birourile Rapidului, aici ea este evidentă. Niculae, Săpunaru, Iencsi puteau fi acei “ambasadori” ai rapidismului. Pancu și Ioniță, deocamdată prinși cu alte activitați, se califică și ei cu brio. Asta ca să menționăm doar generațiile recente. Veteranii supraviețuitori ai echipei din ’67 puteau fi membrii unui onorific Senat al Giuleștiului. Capitanul Stanciu, Motroc junior, sunt alte nume pe care Rapidul ar trebui sa le țină aproape. În roluri de reprezentare, de imagine, desigur. Departe de manetele și butoanele clubului, acolo unde am văzut că rapidismul nedublat de pregătire produce dezamăgiri.
Da, Rapidul s-a prăbușit in playoff cu Niculae în fotoliul de președinte, cu Iencsi pe bancă, cu Săpunaru căpitan și cu Drăghia în vestiar, dar nu rapidismul e cauza. Ci faptul că am avut așteptări nerealiste. Din “capitalismul de cumetrie” trebuie sa dispară cumetria, nu capitalismul.
Rapid fără rapidism = nonsens
Și acum, puși in fața consecințelor propriilor noastre alegeri, stricăm povestea. Nici un club de tradiție nu poate exista, nu poate trăi fără “-ism”. Cu atât mai puțin Rapidul, care a atras oamenii prin poveste, nu prin vitrina cu trofee. Un Rapid de succes fără rapidism e nimic altceva decât un nonsens. Trebuie doar să înțelegem în ce roluri îl distribuim. Daca Butragueno a ințeles că locul lui e în “vitrină”, vor întelege și ai noștri. Trebuie doar să li se explice. Hai să spunem povestea așa cum trebuie. Dar da…ca s-o spunem trebuie s-o ințelgem…și să-i înțelegem importanța…
