Biomedicina – o Călătorie Prin Etica și Dreptul, la Intersecția dintre Știință și Umanitate

Biomedicina, un domeniu interdisciplinar care combină principiile teoretice și metodologice ale biologiei și medicinei, a revoluționat viața oamenilor. Totuși, această revoluție a adus cu ea o perspectivă mai îngustă asupra ființei umane, privită strict prin prisma sa biologică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, biomedicina a apărut ca expresie a unei medicine inovative, experimentale, a unei cercetări științifice în domenii neexplorate până atunci. Ascensiunea acestui domeniu între 1945 și 1975 a coincis cu apariția unui nou sistem de inovare medicală, care a implicat politica de sănătate și biologia, deși fără a crea un sistem omogen.

Descoperirile biomedicinei, în special din ultimii 60 de ani, au avut implicații profunde asupra drepturilor omului, ridicând dezbateri etice, filozofice și juridice intense. Deși au fost elaborate instrumente juridice imperative la nivel internațional, majoritatea statelor lumii lasă aceste implicații deschise spre reglementare. Statele care au ratificat aceste instrumente sunt, în general, state în curs de dezvoltare, care nu au o prezență semnificativă în genetica mondială și al căror economie nu este afectată de limitările tratatelor internaționale. Cauzele acestei reticențe sunt multiple, dar principalele decurg din caracteristicile specifice biomedicinei:

• Lipsa de transparență, firească având în vedere secretul comercial al descoperirilor
• Multitudinea de actori implicați, atât din instituții publice de cercetare, cât și private
• Interesul direct al maselor largi de a utiliza rezultatele descoperirilor

Aceste aspecte pun dreptul în fața unor provocări semnificative:

• Dificultatea de a limita descoperiri care încă nu s-au produs, dar care sunt previzibile
• Imposibilitatea de a controla ceea ce se întâmplă în laboratoarele din întreaga lume
• Dificultatea de a împiedica publicul larg să exercite presiuni pentru valorificarea unei descoperiri utile

Cu toate acestea, ”drepturile omului sunt valori în sine ce proclamă primatul ființei umane asupra intereselor sociale și colective, cercetarea este liberă doar sub condiția respectării acestor drepturi”.

Biomedicina este un teritoriu unde se intersectează interese contradictorii ale cercetării, dreptului, medicinei, religiei și, în ultimă instanță, ale politicului. Această combinație de interese divergente va conduce inevitabil la conflicte, iar riscul ca dreptul internațional al drepturilor omului să fie ineficient sau chiar depășit de dinamica cercetării este foarte mare. De aceea, se impune actualizarea conceptelor, valorificarea instrumentelor juridice existente într-un mod inovator și chiar crearea de noi instrumente de reglementare specifice domeniului.

Pentru o mai bună înțelegere a acestor conflicte, trebuie să explicăm termenii la care vom recurge. De exemplu, bioetica, care reprezintă studiul a ceea ce este corect sau greșit în noile descoperiri sau tehnici din biologie, cum ar fi ingineria genetică și transplanturile de organe, analizează, deși dintr-o perspectivă diferită de cea a dreptului, aceleași probleme. Dintr-o altă perspectivă, definiția bioeticii ar trebui să pornească de la etimologia termenului, care înseamnă – în esență – etică transpusă în contextul particular al biologiei, iar prin etică se înțelege identificarea, studiul și soluționarea conflictului dintre valori și scopuri care se află în competiție. În principiu, toate definițiile consacrate bioeticii rețin că aceasta reprezintă studiul problemelor etice ridicate de cercetarea biologică și aplicațiile sale.

Diversitatea problemelor care intră sub umbrela bioeticii variază în funcție de strictețea definiției. În principiu, bioetica este axată pe probleme intrinsec legate de ființa umană și de bunăstarea acesteia în sens biologic, dar poate include și aspecte etice legate de mediul biologic non-uman (de exemplu, dezbaterile asupra posibilității de a recunoaște drepturi animalelor sau problemele ridicate de biotehnologii).

Imposibilitatea definirii exhaustive a cadrului legal aplicabil viitoarelor cercetări medicale, decurgând din impredictibilitatea metodelor și progresului biomedicinei, conduce la efortul de a încerca reglementarea post-factum, cu toate dezavantajele aferente, cel mai important fiind, de departe, apariția unor aplicații biomedicale sau rezultate ale cercetării medicale care testează limitele dreptului existent la acest moment.

Un exemplu în acest sens este xenotransplantul, adică utilizarea la om de țesuturi, celule, organe, provenind de la animale sau chiar plante. La prima vedere, acesta nu numai că nu încalcă vreun principiu de bioetică – din cele clasice, cunoscute până la acest moment și general acceptate – dar vine în sprijinul respectării acestor principii, în special al principiului non-vătămării, deoarece scopul xenotransplantului este îmbunătățirea stării de sănătate sau ușurarea vieții pacientului, atunci când nu există o altă opțiune medicală. Dar dreptul intervine prin aplicarea aceleiași metode a ”pantei alunecoase”, și creează un pericol virtual, presupunând că mixarea prin inginerie genetică a ADN-ului uman cu cel animal, chiar și urmărind scopul binelui ființei umane, poate avea un efect distructiv pe termen lung asupra demnității umane, înțeleasă ca asigurare a specificității genetice a homo sapiens față de alte specii. Cu alte cuvinte, ceea ce ar face bine individual, ar putea crea un rău colectiv.

În era pandemiilor și ingineriei genetice, problemele de sănătate au devenit globale, nemaifiind neapărat specifice unei regiuni sau țări, iar bioetica trebuie să urmeze acest trend. Pentru rezolvarea unor probleme de bioetică la nivel global, acestea trebuie traduse și abordate într-un limbaj global, pretabil la o strategie globală. Acest limbaj global are nevoie de o fundație universală, iar o astfel de fundație aparține drepturilor omului, ca linqua franca a bioeticii.

Un articol semnat de Veronica Dobozi ([email protected]), Partner, STOICA & ASOCIAȚII.