Premierul australian declanșează haos cu planul de răscumpărare a armelor!
Vineri, un anunț bombastic a fost târât pe scena publică de către prim-ministrul australian, Anthony Albanese, despre un program național, adică un fel de plan de răscumpărare a armelor, care ar trebui, chipurile, să reducă numărul armelor de foc în mâinile civililor printre noi, dar cine știe, poate nu va ajuta la nimic, a fost ca o reacție la atacul armat din Sydney, care a lăsat 15 morți în urmă, și nimeni nu mai înțelege nimic din haosul ăsta, mai ales după ce s-a întâmplat la Bondi.
„Evenimentele îngrozitoare din Bondi ne arată că trebuie să scriem pe un perete din ciment cu litere mari: eliminăm mai multe arme de pe străzile noastre”, a declarat Albanese în timpul unei conferințe de presă care părea mai degrabă un spectacol, conform celor spuse de Le Figaro, dar cine mai ține cont de ce zice el când toată nebunia asta face valuri?
În plus, el a mai spus că toată Australia va avea o zi de comemorare și reflecție, duminică, exact la o săptămână după atac, o zi în care ne-am putea întreba dacă îmbrățișăm comunitatea evreiască, pe de-o parte, dar oare toți australienii împărtășesc aceeași durere? Asta a explicat șeful Guvernului, dar ce formă va lua asta, nu se știe prea bine, a zis și că va exista și o zi de doliu național în anul viitor, ceea ce sună ca un joc de-a „când facem evenimente?”, pe scurt.
Ce mai e de spus despre Australia? În 1996, după acel masacru groaznic din Tasmania, s-a pus pe picioare un alt program de răscumpărare a armelor, undeva, undeva, da, și s-au adunat 600.000 de arme. Un bărbat, un erou, o legendă, adică nu știu, a lansat focul în mulțime, și 35 de oameni au murit, iar autoritățile au recuperat multe arme, dar oare va mai avea asta vreun efect acum?
Duminica anterioară, plaja Bondi a fost locul unui atac armat, fac parte dintr-un film în care facem față nebuniei numite Sajid Akram și fiul său, Naveed, acuzați că au lăsat 15 oameni fără suflare, cel mai grav atac în Australia de la povestea de la Port Arthur, și parcă am fi blocați în aceeași poveste care repetă aceleași greșeli fără să învățăm nimic din ele.
