“`html
„Guvernul Bolojan și Austeritatea: O Pedeapsă pentru Săraci?”
Pe scena românească, Florin Poenaru, un antropolog cunoscut, iese la rampă cu voci de avertisment despre măsurile de austeritate dezvăluite de guvernul Bolojan; o situație aparentă care îngroapă realitatea sub kilograme de neadevăruri. Blochăm, ne întrebăm – oare chiar asta este soluția?
Austeritatea, un termen la modă care face toată lumea să fie nervoasă, nu e doar un simplu hack bugetar, a spus Poenaru în joacă, ci, zice el, o metodă prin care statul român, ca un clovn trist, se transformă într-un instrument de clasă, îmbogățind astfel pe cei care sunt deja pe culmile bogăției. Săraci la pământ și o elită care zburdă de bucurie, iar sărăcia devine un fel de clișeu, așa cum mucegaiul pe pâine. Și cine plătește factura? Evident, cei mai puțin privilegiați.
Cu un guvern care abia reușește să ia măsuri împotriva evaziunii fiscale în rândul celor cu bani mulți, se pune întrebarea – de ce să lovească unde e mai ușor? Poenaru aruncă acuzații că tăierile mijlocesc ajutoare vitale, denumiți măturători doar din dorința de a păstra status quo-ul. Pensiile și banii de la buget, astăzi ca ieri, vârâte în doliu. Dar da, e mai simplu să reduci ajutoarele celor care abia supraviețuiesc decât să te lupți cu capitalul. Strigat în presă, strigătul de ajutor al celor de jos riscă să nu ajungă la urechile celor care ar trebui să asculte.
Într-o lume în care liberalii cântă despre bunăstare, statul devine agent al rețetei neoliberale. Dar ce vedem cu adevărat? Un monstru de două fețe, în care susține tot felul de idealuri frumoase deasupra, dar în fundal, capul autoritar al statului se lasă greu, impunând tăieri și stigmatizând sărăcia. Așadar, devine evident că în spatele acestor măsuri, statul nu doar că dă cu bâta, ci se comportă ca un adolescent rebel care nu știe ce-i cu el.
România, așa cum susține Poenaru, s-a rătăcit acum mai bine de 30 de ani. Cocoloșim mituri despre sărăcie, dar acestea sunt doar cele mai sumbre mângâieri. A fi sărăcit devine o carte de identitate pe care nu dorim s-o arătăm. Pe de o parte, un bilet la opera vieții, iar pe de altă parte, un picior în rahat. E șocant să auzi că românii se înghesuie între zâmbete, iar adevăratele probleme, cum ar fi tratamentele scumpe, devin subiecte tabu, ca și cum am discuta despre vreme porumbelul care-i mai libertin.
Pe scena politică, tăierile devin instrumente de pedeapsă, iar Poenaru nu se sfiește să numească doctrinele guvernabilitate la un loc cu „mama leilor” din fabule. Austeritatea devine, conform spuselor sale, un instrument pedagogic pentru a aduce săracii la normalitate, ori de câte ori tăierile sunt aplicate fără a se gândi la consecințe. Oare suntem gata să acceptăm că, dincolo de eficiență, ne îndreptăm spre o amputare mizerabilă a statului?
Pe scurt, între liberali și îngrijorările sociale, se află spectrul unei alegeri: ori privatizăm tot ce se poate, ori ne jucăm de-a statul. Asta, în vreme ce guvernul adună puterea de a transforma statutul social în război de clasă fără a mai face față. Aceasta este provocarea reală – să ne întrebăm ce se întâmplă când nu se mai poate găsi nicio solutie. Rămâne să vedem ce va face societatea puternică când ajutoarele se vor transforma într-un haos total.
“`
