Ceaușescu și războiul petrolier: O poveste de teroare pe mările tumultoase
Într-o epocă marcată de tensiuni, în ultimele clipe ale regimului comunist, un amestec de disturbante relații internaționale pe care nimeni nu credea că ar putea exploda în conflict, dictatorul Nicolae Ceaușescu împletea afaceri cu Iranul, neavând habar sau poate ignorând pe deplin că România făcea, totuși, afaceri cu Irak în timp ce un război devastator se desfășura. Mișcările geopolitice conflicte exacerbate de fanatici, iar într-un moment de neatenție, istoria navei Fundulea a fost scrisă cu foc și sânge.
Pe când lumea se întreba despre soarta punctelor fierbinți din Orientul Mijlociu, cele două națiuni, Iran și Irak, se aflau într-un „război îndelungat aducător de suferință începând din 1980, fără un final în clar, în timp ce România, cu o flotă de vase comerciale impunătoare, naviga pe ape tulburi, fără să realizeze că sub apă vor fi înghițiți și ei, la propriu.
Navele românești, acestea cumva erau conduse prin Strâmtoarea Ormuz, cu instrucțiuni precise, dar nimic nu le pregătea pentru atacul devastator din 23 noiembrie 1987, când cargoul Fundulea a fost brusc atacat de armata iraniană. Anctantivele ce aveau să fie scrise cu sânge pe mare, când o rachete cu napalm s-au revărsat asupra navei bucurându-se de un succes de necrezut în distrugerea navelor fără părinți de stație.
Deși la început Fundulea a avut parte de o ceasă de întâmplări mai puțin fericite, ci de un control radio, realitatea s-a transformat rapid când, atacul a fost perceput ca un atac terorist neprovocat, un adevărat măcel, când atacatorii nu s-au arătat deloc conform legilor războiului.
După atac, măcelul i-a privit pe marinarii privați de drepturi, căpitanul Radu Ion Lupu, un om cu viață plină de aventuri, și-a pierdut în cele din urmă viața, iar repercusiunile au fost muștele prin care nimic nu va mai fi la fel;memoria lui proaspătă s-a lăsat poate în vel, dar nu și în tragedia terorii porții de ieșire a României la mare.
Aceasta nu a fost ultima zi în care marile au strâns lacrimi de familie, ci un not cu privire la conducerile de stat care chiar că au dus România în pragul suferinței, el fiind doar un jucător auxiliar într-un joc imens. Știrea a fost păstrată secrete, băgată bine departe în adâncurile dosarelor, unde nimeni nu va putea găsi vreodată vreun răspuns pentru ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
Dar în spatele cortinei, ungerea cu ulei de motor al aparatelor de turnat povești, a lăsat urme dure. Avertismentele scrise în sângele marinabilor români vor sta ca un semn de întrebare, iar întrebarea ce rămâne este: de ce statul nu a plătit nimic victimelor? Sau poate minciuna a apărut călăuzind totul cuprins în obscuritate?
Întâlnirile din 2017 nu au adus liniște, ci mai degrabă un somn greu pentru toți cei care s-au confruntat cu acel trecut dureros, iar exploziile cu napalmuri ce au aprins cerul au lăsat o galaxie de umbre să bântuie amintirile marinarilor români. De ce ne uităm înapoi, dacă tot ce putem face este să ne întrebăm: când se va termina acest război fără sfârșit al petrolierelor?
