Arad, o Toscană românească: De la Domeniul Regal la pensiuni cu vinuri de Miniș

Am petrecut la sfârșitul lunii august o săptămână în Arad, ca parte a unei vacanțe care a început la Mangalia, a continuat cu câteva zile la malul mării și s-a încheiat, ca de obicei, în Valea Jiului, unde am găsit, în sfârșit, ploaie și răcoare. De ce o vacanță în Arad? Motivele sunt multiple, dar cel mai important este o promisiune făcută unui prieten drag, o promisiune pe care am decis că era momentul să o onorăm.

Încă din iulie, în timp ce mă aflam în Valea Jiului – suferind de o durere de genunchi extrem de neplăcută, despre care am sperat că va trece în câteva zile, dar care m-a bântuit mai bine de o lună, obligându-mă să folosesc un baston – am programat o vizită la Săvârșin, pentru a admira domeniul regal. Domeniul regal Săvârșin este deschis publicului în weekend, între lunile mai și octombrie, dar este necesară o programare prealabilă pentru a face parte dintr-un grup ghidat care explorează Satul Regal și grădinile domeniului.

Am ajuns la Săvârșin înainte de prânz, venind pe autostradă dinspre Sibiu. La Ilia, aplicația GPS ne-a indicat să ieșim pe DN7, drumul național care leagă Deva de Arad. Săvârșinul se află la o distanță mică de punctul unde se întâlnesc granițele județelor Arad, Hunedoara și Timiș, în partea dreaptă a Mureșului. Din punct de vedere geografic, este situat la limita dintre Banat și Țara Crișurilor, la nord de Mureș și la poalele munților Zarand. Localnicii îți explică cu mândrie că Aradul nu face parte din Banat – rivalitatea dintre Timișoara și Arad este binecunoscută – și nu m-am gândit niciodată să pun la îndoială această afirmație.

La Săvârșin, în afara domeniului regal, am avut ocazia să degust produse de panificație și patiserie la „Brutărie”, produse care nu erau cu nimic mai prejos decât cele pe care le apreciam la Makó / Măcău (Ungaria). Banatul, ca domeniu al coroanei habsburgice, cu influențe sârbești și germane, a dezvoltat un caracter unic, în timp ce obiceiurile din regatul maghiar au adus alte componente culturale. Multe aspecte din județul Arad se regăsesc și în județul Csongrád-Csanád, cu capitala la Szeged / Seghedin, situat de cealaltă parte a graniței. Granița dintre bănățeni și ardeleni, mai ales lângă Mureș, este subțire – exemplul Lipovei și Radnei, separate de Mureș (vezi scrierile lui Slavici), este grăitor – fluidă, ceea ce face ca diferențele, acolo unde există, să fie difuze, greu de observat de către un turist.

Domeniul regal, însă, este o insulă cu reguli proprii, cu o istorie complexă, de aproape patru secole, unde familia regală a României și-a stabilit una dintre reședințele sale după Marea Unire. Acest eveniment a onorat comunitatea locală, un sentiment valabil și astăzi, deși rolul Casei Regale, așa cum îl percepe guvernarea republicii, este neclar. În spatele acestei neclarități se ascunde, încă, propaganda bolșevică, reînviată de regimul Iliescu, care continuă să influențeze o parte semnificativă a populației.

Ajuns la poarta domeniului regal, am simțit o ușurare a durerii de genunchi, sperând să pot face față vizitei, chiar dacă nu voi putea ține pasul cu grupul. Cu optimism, am comandat o cafea la Casa Ceaiului și apă rece și, la semnalul de plecare, am pornit alături de grup. Am reușit să țin pasul doar pe jumătate din traseu, după care am cedat și m-am așezat pe o bancă. În fața mea se afla conacul (sau castelul), o pajiște vastă scăldată într-o lumină blândă de vară. Totul îmi spunea că trebuie să revin: aici, pe domeniu, aici în zonă, o revenire era obligatorie.

Primul castel – sau conac – din Săvârșin, care pe atunci se numea Șoborșin, a fost construit în secolul XVII de familia nobiliară Forray, care a prosperat sub protecția Casei de Habsburg. Prezența atâtor arbori seculari, paltini în special, pe domeniu, demonstrează clar o istorie multiseculară. După ce m-am odihnit și mi-am revenit, grupul, mulțumit de vizită și de fotografiile postate pe Instagram, a început să părăsească pajiștea. Eu m-am întors la garajul unde regele Mihai petrecea probabil cele mai frumoase clipe, meșterind la mica și modesta sa colecție de mașini.

Mi-a adus aminte, păstrând proporțiile desigur, de garajul tatălui meu, care avea pe rafturi o colecție impresionantă de piese, atât noi, cât și vechi, utile pentru orice proprietar de Dacia. Era o pace aparte acolo, parcă-l vedeam pe rege îmbrăcat modest cu halatul de lucru, cu mâinile pline de praf, rugină, uleiuri și unsori, departe de lume și problemele ei, cufundat în gândurile sale. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez acest scenariu, pentru că peste tot erau fotografii cu regele lucrând la mașini, iar un ecran difuza filmulețe scurte cu aceeași temă.

Acolo și atunci s-a născut ideea unei vacanțe arădene; nu neapărat în orașul Arad, unde mai fusesem, ci în câmpia arădeană, care amintește de Toscana. Aș adăuga că prezența numeroșilor italieni care au achiziționat terenuri, plantații de viță-de-vie și conace pe care le-au transformat în crame și pensiuni, sau chiar le-au construit de la zero, susține această analogie. Câmpia arădeană nu are pini coconari sau chiparoși specifici Toscanei, dar găsim stejari, arțari tătărăști sau paltini de câmp răspândiți prin câmpie, la fel de frumoși, mai ales dimineața, în lumină vie sau în apus, sub o poleială aurie.

Ne-am sunat prietenii, am primit o recomandare de cazare la o pensiune lângă Șiria, în viile de la Galșa, ne-am făcut rezervarea și astfel a început vacanța arădeană. Prima zi a fost una lungă, cu 600 de km și aproximativ zece ore la volan, dar am ajuns cu bine și relativ devreme la Galșa, la marginea podgoriei. De la Păuliș spre Pâncota, se întindea un peisaj continuu de podgorii: Miniș, Ghioroc, Cuvin, Covăsânț, Șiria, Galșa… și peste tot crame și pensiuni. Fiind în vacanță, am ales un traseu mai lung, nu cel mai scurt prin Valea Oltului, preferând să includem Transalpina, de la Novaci la Obârșia Lotrului, apoi Petroșani, Hațeg, Simeria, 35 de km de autostradă, ieșirea la Ilia pe drumul național și de acolo aproximativ 130 de km prin Săvârșin, Lipova, până la Șiria. Am luat un mic dejun copios la Horezu, care ne-a ținut de foame ore în șir, dar odată ajunși la pensiune, am finalizat formalitățile de cazare, ne-am răcorit la duș și următorul nostru gând a fost să luăm o cină tradițională ardelenească. Am optat pentru ciorbă de văcuță și șnițele în stil vienez cu salată de sezon, perfect gătite, cu vin local. A fost o experiență de neuitat. Soarele la asfințit lumina pergola unde erau așezate mesele și am simțit că vacanța perfectă abia începea.

Recunosc că am venit acasă cu câteva mostre de vin din zona Minișului: alb – pinot gris și sauvignon blanc – și roșu – un pinot noir și probabil un cupaj al casei pe care ni l-au oferit gazdele noastre de „La Foresteria”, un vin din aceeași podgorie. Povestea „Roșului de Miniș” de pe etichetă este următoarea: „Vin roșu premium sec produs din struguri culeși manual de pe dealurile stâncoase ale Covăsânțului, din inima podgoriei Miniș, denumit în trecut «Steinwein». Strugurii de Pinot Noir provin de pe o singură plantație (single vineyard) cu suprafața de 1,5 ha, iar vinul rezultat a fost maturat pentru zece luni în barrique din lemn franțuzesc și ulterior învechit 12 luni în sticlă.” Nu i-am scos dopul încă, dar am degustat pinot gris-ul, pentru că am cumpărat din drum, de la mânăstirea Lainici, păstrăv afumat (produs de călugări, garantat), o combinație perfectă pentru o cină excelentă.

Prima zi a fost marcată de o vizită la plaja de la Gyorok – Ghioroc, o experiență inedită. Apă de lac liniștită, curată, aproape limpede, plajă amenajată cu toate facilitățile: dușuri, nisip, baldachine, terase și așa mai departe. Fiind zi de vineri, nu era prea multă lume, dar am înțeles că în weekend, parcarea de 800 de autoturisme este adesea neîncăpătoare. Când am ajuns noi acolo, nu cred că erau mai mult de o sută de mașini și loc pe plajă din belșug. A fost o zi excelentă pentru înot.

Seara, ne-am întâlnit cu prietenii noștri care făcuseră o rezervare la pensiunea „Amadeus și Monica” din Miniș. Afacerea a fost inițial a lui Monica, care a luptat ani la rând să o mențină, până când, în 2023, fiul ei Amadeus a anunțat că vrea să gătească undeva la Brașov, pentru a-și începe o carieră. Atunci a decis să închidă pensiunea, gândindu-se că, dacă nu o poate lăsa în familie, nu merită să continue. Dar la Brașov, Amadeus a înțeles diferența dintre a găti pentru afacerea altcuiva și a munci pentru tine, și s-a întors. Monica a redeschis pensiunea, predându-i fiului bucătăria, iar Amadeus a început să experimenteze, să inoveze, dar și să pregătească pentru clienții vechi rețetele consacrate de mama sa.

Amadeus ne-a servit ca aperitiv penne în trei culori cu un pesto rețetă proprie, care conținea și fistic granulat, acompaniat cu un prosecco de la Crama Gârboiu. Tânărul chef a urmat și un curs de somelier și ne-a explicat de ce ne-a oferit vinul de la o cramă vrânceană și nu un vin de Miniș–Măderat, eventual de la cunoscuta Cramă Balla Gheza. În particular, ne-a împărtășit opinia lui că la Balla Gheza burgundul și syrahul sunt soiurile care dau vinurile cele bune, de unde și particularitățile lor și, implicit, recomandările pentru acompaniamentul meselor. Am continuat cu rață pe pat de legume (morcov, sfeclă roșie) cu un sos de usturoi și cartofi la cuptor, la care am avut un roșu tot de la Gârboiu (un cupaj de cabernet cu syrah) și, în încheiere, un desert cu mascarpone, aromat cu vanilie, tonka, sub felii de piersică și ornat cu fistic mărunțit.

Pentru noi, oameni simpli, a fost o masă bogată, spectaculoasă și, deși am fost puțin îngrijorat că am mâncat târziu, multe feluri, am băut vin etc. și voi avea probleme, s-a dovedit că totul a fost gătit ca la carte, că băuturile și desertul au fost perfect alese și nu mi-au dat noaptea nicio emoție. Amadeus promite multe în viitor, din punctul meu de vedere, deși este foarte tânăr, aproape un copil.

A doua zi dimineață, prima zi de weekend, după ce gazdele noastre ne-au vorbit de târgul de la Pâncota, care este la 7 km de Galșa, ne-am hotărât să-l includem în traseu. Târgul are de toate, de la legume și fructe la haine vechi, biciclete și tot felul de unelte de care este nevoie într-o gospodărie de om de la țară. Ne-a surprins prin întinderea lui, nu doar în zona halelor, ci pe toate străzile din împrejurimi. Ca să-l treci în revistă, nu doar să te oprești și să cauți să cumperi, era nevoie de cam o oră. Apoi, erau zonele de mâncare, cu grătare largi pline cu fripturi de toate felurile și de la niciunul – și am numărat o duzină – nu lipseau mușterii. Sigur, noi am ajuns în jurul orei zece, târgul la prânz se ridică, așa că mulți dintre târgoveți – vânzători, cumpărători – erau acolo din zori, de ore bune prin urmare și era firesc ca, spre spartul târgului să caute să-și potolească și foamea. Duminica merita să trecem și prin târgul din Sântana, la fel de căutat în zonă, dar, după o îndelungă deliberare, l-am tăiat din listă.

Din Pâncota am pornit-o spre Ineu, ca să vizităm cetatea. Construită în secolul XVII pe locul unei vechi cetăți medievale de secol XIV, trecută prin mai multe stăpâniri, inclusiv otomană, astăzi ansamblul este în plină renovare – puteam afla asta dinainte, dar atunci cădea pretextul vizitei în oraș – și se spune că până la începutul lui 2025 lucrările, aparent avansate, vor fi finalizate. Orășelul în sine îți lasă o impresie frumoasă, se vede că a fost cândva prosper, iar un monument istoric valoros și restaurat cu pricepere va adăuga zestrei orașului o valoare însemnată, în opinia mea. Ca să nu rămânem cu impresia că am făcut un drum degeaba, am intrat la ospătăria de peste drum, la Conacul „Sfântul Sava Brancovici”, un imobil construit la 1900 și restaurat cu fonduri private în spiritul Țării Zarandului.

Conacul poartă numele mitropolitului Sava Brancovici, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1955 pentru că a fost persecutat religios de principele Transilvaniei Mihai Apafi I. De origine sârbă, locuitor al orașului la vremea respectivă, Sava Brancovici s-a opus prozelitismului reformat calvin în perioada în care a slujit ca Mitropolit al Transilvaniei, între anii 1656-1680, fiind considerat străjer al Ineului și al credinței creștin ortodoxe. Am intrat ca să ne răcorim cu înghețată și apă rece, așa că nu știu să spun mare lucru despre meniu și calitatea bucatelor.