“`html
Țara Pe Cale de A Devini Colonii ale Ignoranței – Daniel David În Fața Unui An „Hidra”!
„Anul Hidrei”, așa l-a denumit ministrul Educației, Daniel David, vorbind despre raportul său de activitate, dar despre ce e vorba, chiar? Criza ca un monstru cu multe capete care se regenerează mereu, da cam așa pare, căci nimic nu e simplu în educație, iar reformele promise parcă înghit mai mult decât dau. Politică, economie, fiscalitate – un amalgam de probleme care dacă le rezolvi pe una, iese alta la iveală, și uite așa ne zbatem într-un haos perpetuu! De ce „Anul Hidrei”? De această întrebare se leagă toate nesiguranțele din educația românească!
Și, pe lângă toate aceste provocări, ministrul încearcă să ne transmită că soarele poate răsări și din nou! Cu cele mai mari bugete de după 1989, se clamează că educația se află în centrul universului. Dar, oare, avem cu adevărat miezul dorit? Căci fără cercetare, ne vedem condamnați la ignoranță, așa cum spune David… sau așa cum se presupune că ar trebui să fie! Multe palpitante declarații care pot ridica semne de întrebare, chiar și asupra expertizei sale ca ministru!
Și cum s-ar putea să trecem cu vederea măsurile lăudate, dar cu ecouri de nemulțumire? Redefinirea învățământului superior, noul plan-cadru pentru licee, toate acestea sunt menționate, dar ce se ascunde în spatele acestor portoarte? Digitizarea catalogului, comasările și proliferarea viziunilor în ceea ce privește educația „pe tot parcursul vieții”, ținute sub masca unei norme didactice sporite – sunt ele ceea ce ne trebuie pentru un viitor mai luminos? Ar trebui, conform spuselor lui David, să ne simțim norocoși! Dar oare chiar suntem?
„Am devenit ministrul austerității-crizei”, admite el, dar cu o nonșalanță care reflectă un cinism antrenat, hăhăind în fața unui popor obosit de promisiuni. Introducerea măsurilor fiscale a suscitat critici și voci nemulțumite, profesori și studenți vociferând în acest context, neapărat ne trebuie un control și o schimbare radicală. Măsurile sunt un pic ca o cârpeala: poate să rezolve pe moment, dar soluția de fond lipsește cu desăvârșire și gândul la bugetul forțat este ăla ce apasă pe toată lumea!
Cât despre comasările școlilor cu sub 10 copii, pe cine avantajează asta? Autoritățile locale spun că le cunosc mai bine nevoile, dar ce e cu acest mesaj încurcat de mai multe voci? Aici se stă pe un cuvânt de minciună, dar asta pare a fi o normă acum! „Temerile legate de plecări masive” mi se pare că sunt cam ușor de ignorat, apoi ce să mai spunem despre creșterea numărului de profesori calificați? Fiecare are o teorie, dar cine are curajul să o spună pe față?
Și nu în ultimul rând, reformele? De la evaluările naționale care au un rol crucial, până la atenția oferită copiilor cu nevoi speciale – totul sună bine pe hârtie, dar cât de real este? Avem cumva suficientă voință pentru punerea lor în aplicare? Întreb mai mult retoric, căci rezultatele obținute până acum sunt, în opinia mea, în umbrele a ceea ce ne-am dori cu toții să vedem. Căci, din păcate, „anul Hidrei” pare că ne-ar putea aduce și mai multe provocări!
“`
