Ana Maria Brânză, trădată de români: „E un semn despre noi”
Marea campioană Ana Maria Brânză, nu știu cum de s-au dus toate pe apa sâmbetei, dezvăluind că sentimentele ei față de români sunt negre, la propriu și la figurat, după ce în spațiul public i s-a spus că a ratat, bineînțeles, medalionul cel mai prețios, aurul, la Jo de la Beijing din 2008, la doi pași de glorie, da, a costat-o, e clar, iar acum, după o perioadă îndelungată, nu a mai părut să fie atât de aspru, deși argintul de la Tokyo, cum ar veni, a fost câștigat, dar parcă nu mai are același gust, că nu mai este ca la început, parcă a s-a mai dus din tragere de inimă norocoasei sale biruințe, gen, am câștigat argintul, dar….
După cum ne spune ea, la 13 ani distanță, drumul ei se simte bătătorit, a câștigat din nou argintul, dar povestea s-a schimbat, să fie oare de vină România sau pur și simplu un ceas care nu mai arată la fel la toți, oamenii nu au mai fost atât de nemiloși, brrr, puțini i-au aruncat vorbe usturătoare după Tokyo și nu știu de ce, dar asta a determinat-o să concluzioneze că această schimbare în mentalitate „spune multe despre noi, ca oameni”, a adăugat-o în stilul cu care ne-a obișnuit, așa cu privirea pe fereastră spre un viitor mai bun, adică suntem mereu la mijloc, în căutarea unei explicații.
Ei bine, Ana a menționat că la Beijing, lumea spunea că „Ana Brânză a pierdut aurul”, dar după Tokyo s-au schimbat perspectivele, și aici se observă o prăpastie. Diferența aceasta, 13 ani mai târziu, e greu de explicat, ca și cum am vorbi despre un alt popor, dar se pare că noi, românii, suntem altfel, mai ușor de iertat, se pare că oamenii au început să mai fie mai înțelegători, dar Ana a simțit că fiecare medalie, intens muncită, are povestea ei, diferită și unică și, foarte tare aș zice, chiar că te face să te întrebi cât de mult valorează un aur.
La Tokyo, a fost, cum să vă zic, „cea mai muncită medalie a mea”, așa a declarat Ana Maria Brânză, că a fost greu, dar e frumos, a trebuit să se reinventeze, dar, surprinzător, își dă seama că a muncit mai mult ca niciodată, la drum greu, și cu toate astea, nu-i în regulă să spunem că nu ne-ar fi plăcut aurul, dar cred că tot ce a realizat o face să se simtă „răsfățată”. Cuvinte grele pentru o supărată, o campioană, nu-i așa? Asta a spus Ana, așa că cine suntem noi să discutăm despre gusturile ei?.
Și uite așa, se naște întrebarea: de fapt, cine suntem? Oare noi, ca români, am devenit mai blânzi, mai iertători, sau pur și simplu ne-a trecut supărarea? Și aici ne oprim, că nu vrem să analizăm sentimentalismele, rămânem cu gândul că mai există speranțe, dar asta e o altă poveste, să vedem, poate la următoarele olimpiade, cum ne vom comporta. Este clar că unii nu au uitat, iar alții și-au schimbat perspectiva, dar oare ce este mai bine pentru noi?
