Adopția, o poveste de viață: Ioana, copilul abandonat care la 20 de ani și-a găsit mama biologică pe Facebook

Ioana (Janka) Szántó are 26 de ani, locuiește în Sfântu Gheorghe și lucrează la Direcția de Protecție a Copilului Covasna. O parte dintre copiii de care se ocupă au avut același start în viață ca al ei: au fost abandonați. Și pentru că știe cât de important este pentru ei să primească șansa de a avea o familie, a decis să-și spună propria poveste și să-i încurajeze astfel pe cei care ezită în privința adopției.

Ioana a fost abandonată la naștere în maternitatea din Timișoara și adoptată la 5 luni de o familie din Sfântu Gheorghe. La 20 de ani, simțind că o bucată importantă din puzzle-ul trecutului ei lipsește, a pornit pe urma părinților biologici. A făcut-o din curiozitate, după ce a simțit că s-au topit toată furia și supărarea pentru faptul că au părăsit-o.

„Cred că este important ca oamenii să cunoască experiențele reale ale copiilor adoptați, dar și ale celor care adoptă, pentru a demistifica acest proces și pentru a încuraja mai mulți oameni să ia în considerare adopția”, ne-a scris Ioana, rugându-ne să-i publicăm povestea. „Dacă am da voce experiențelor noastre, viitorii părinți și copiii care așteaptă adopția ar putea înțelege că nu trebuie să le fie rușine. Că nu e nimic în neregulă cu ei, ci pur și simplu așa este viața.”

În rândurile de mai jos, publicăm povestea Ioanei Szántó, așa cum a fost scrisă de ea:

„Părinții mei și-au dorit să adopte o fetiță, iar pentru că în județul Covasna nu au găsit, au ajuns, prin intermediul unei fundații, la Timișoara, unde mă aflam eu. Aveam 5 luni când m-au luat acasă. Eram foarte mică și foarte bolnavă, însă ei m-au vindecat atât fizic, cât și sufletește. Demersurile au început în primăvara anului 1998, iar în octombrie 1998 eram acasă. Așadar, nu a trebuit să aștepte ani de zile. Au petrecut o săptămână la Timișoara, iar în acest timp m-au vizitat de câteva ori la orfelinat, s-au ocupat de mine, m-au hrănit, m-au schimbat și au petrecut timp cu mine. Ulterior, timp de doi ani, a avut loc urmărirea: au venit reprezentanți de la Protecția Copilului care, periodic, au evaluat evoluția mea și starea mea psihică, pentru că era important să fiu bine, să fiu într-un loc bun.

Am știut de mică faptul că sunt adoptată. Ca să-mi fie mai ușor să-mi accept situația, părinții îmi spuneau frecvent povestea Rățușca cea urâtă. Metaforic, eu eram lebăda care s-a amestecat printre rațe și, deși a trebuit să-și găsească loc într-un alt cuib, a primit nu doar o casă, ci un adevărată cămin, o adevărată familie”. 

Pe când eram în liceu, am simțit nevoia de a afla mai multe despre părinții mei biologici. Am început să caut informații, dar nu am găsit nimic. Mi-am dorit să știu de ce m-au abandonat, dacă nu mă iubeau, de ce m-au lăsat într-un spital și nu pe stradă… Mă frământau multe întrebări, pe care nu le puteam pune nimănui.

La 20 de ani, am decis să încerc să îi găsesc pe Facebook. Am intrat pe site-ul de socializare și am scris numele mamei mele în câmpul de căutare. Am găsit-o. M-am uitat la pozele ei, la profilul ei și m-am gândit cu ce cuvinte aș putea să o contactez. În final, m-am decis să îi trimit o poză cu mine și un mesaj în care i-am spus că sunt fiica ei. Am fost emoționată și speriată în același timp.

Nu știam cum va reacționa, dacă va accepta să vorbească cu mine, dacă va fi fericită să mă cunoască. Dar am vrut să încerc. Așteptând răspunsul ei, am trăit o adevărată furtună de emoții.

După câteva ore, mama mea biologică mi-a răspuns la mesaj. Nu a fost o reacție de bucurie, ci una de surprindere și neîncredere. M-a întrebat cum de am aflat cine este. I-am spus că am găsit-o pe Facebook și că am vrut să o cunosc. Am vorbit o vreme, am aflat mai multe despre ea și despre viața ei, iar apoi ne-am închis conversația.

Nu știam ce să fac. Nu știam dacă să insist să o cunosc sau să renunț. În cele din urmă, am decis să o sun. Am vrut să o aud, să-i aud vocea. Am simțit o ușoară reținere în vocea ei. Mi-a spus că a fost o perioadă grea din viața ei când m-a abandonat, că a fost singură și neajutorată, că nu a avut pe nimeni lângă ea.

Mi-a spus că, deși nu a vrut să mă abandoneze, a fost o decizie dificilă, luată în momente de disperare. Mi-a spus că, deși nu a putut să aibă grijă de mine atunci, a simțit mereu un gol în sufletul ei, un gol pe care simțea că nu îl poate umple.

Au urmat mai multe conversații, mai multe telefoane. Ne-am povestit din viața noastră, ne-am împărtășit gândurile și emoțiile. A fost o perioadă grea, dar și o perioadă de înțelegere și acceptare. Am înțeles că mama mea nu a vrut să mă abandoneze, ci a fost o decizie luată în circumstanțe dificile. Am simțit că ea suferă la fel de mult ca mine.

Am decis să o întâlnesc. Prima noastră întâlnire a fost emoționantă. Ne-am îmbrățișat, ne-am privit în ochi. A fost o întâlnire care ne-a schimbat viața. Am simțit o legătură specială, o legătură pe care nu o simțisem niciodată cu nimeni altcineva. Am realizat că, deși nu am crescut împreună, am o legătură puternică, un fir invizibil care ne unește.

Deși am aflat târziu de mama mea biologică, am simțit că am găsit o parte din mine. Am aflat de unde vin, am aflat cine sunt. Am găsit o bucată din puzzle-ul trecutului meu. Am înțeles că adopția nu este o rușine, ci o poveste de viață, o poveste care m-a adus acolo unde sunt astăzi, o poveste care mi-a dat o familie, o poveste care m-a făcut cine sunt.

Îmi doresc ca povestea mea să-i inspire pe cei care ezită în privința adopției. Adopția nu este o rușine, ci o șansă. O șansă pentru un copil care are nevoie de o familie, o șansă pentru o familie care are nevoie de un copil. Adopția este o poveste de viață, o poveste care poate schimba destine.