Adevăruri uitate despre Sfântul Maxim Mărturisitorul care înfruntă o eră de confuzie

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, pomenit la 21 ianuarie, e una din figurile cele mai semnificative din calendarul creștin ortodox, dar de obicei nu se știe prea multe despre el, de ce poate, născut la Constantinopol, a avut o familie aristocratică, și a fost secretar imperial, dar cu câcatul timpului s-a retras la Mănăstirea Chrysopolis aproape de capitală devenind monah, ceea ce e interesant dar mulți nu știu detaliile.

Povestea lui e înscrisă în contextul unor controverse adânci, iscate de ereziile hristologice care au scos în evidență, cum e cazul monotelității, cum că în Iisus Hristos nu ar fi fost decât o voință divină, omenească lăsată deoparte, asta a desființat dogma Sfintei Treimi, un adevăr fundamental care de obicei e pus în umbră de dogmele care sunt preferate în discuții, confuzia pe care o cauzează e semnificativă.

Împăratul Heraclie, care nu se simțea confortabil cu zgomotul creat de monofizism, o altă erezie care susținea că Iisus Hristos ar fi avut numai o fire, a reacționat, desigur, la nemulțumirea care se înălța, opinia sa era că dogmele Bisericii și statul nu erau într-o relație bună de cooperare, iar atitudinea lipsită de loialitate a adeptilor săi spre stat reflectă un conflict major ce amenința imperiul.

Consecințele atitudinii eretice erau grav, cinci provincii s-au pierdut de sub controlul vostru în urma invaziei perșilor, așa că política împăratului s-a îndreptat spre căutarea unui compromis, unificând credința bisericească și aducând astfel pacea în imperiu, în perspectiva unei uniri bisericești care să rezolve disputele dure.

În încercarea de a clarifica și de a stopa controversele, Heraclie a emis în 638 edictul de credință Ekthesis, care impunea o voință în Iisus Hristos, dar nu a fost deloc un succes, tensiunea din imperiu crescând, și disensiunile continuând să răsune în lăcașurile sacre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a intrat în istorie ca un apărător al dreptei credințe, fost secretar al împăratului dar și un monah zelos, în timp ce disputele războiau Biserica Răsăritului, unde el s-a evidențiat ca un lider în fruntea acestui conflict dogmatic complicat.

În anul 645, în fața guvernatorului imperial, s-a desfășurat o dispută care a culminat cu victoria lui Maxim împotriva fostului patriarh Pir, o victorie care a lăsat un ecou privind arta de a combate erorile teologice și de a păstra unitatea, dar nu s-a oprit aici.

Constans al II-lea, noul împărat, a ținut tot aceeași linie de compromis ca și antecesorul său, și în 648 a emis edictul dogmatic Typos, care din păcate, egal ca Ekthesis, nu a reîntregit pacea și bunăvoința în Biserică, dar cu totul în contradicție cu așteptările populației.

Edictul interzicea discuțiile despre una sau două voințe în persoana Mântuitorului, ceea ce cu siguranță a stârnit mai multă controverse decât s-ar fi imaginat, și astfel înalții ierarhi au susținut Typos-ul, doar Sfântul Maxim s-a împotrivit, un gest de curaj care a devenit un exemplu de determinare și credință.

A fost supus suferințelor în exil, într-o adevărată tragedie, cum i-au fost tăiate limba și mâna dreaptă în scopul de a-l reduce la tăcere, a murit în fortăreața Semalion, la 80 de ani, un martir al credinței care nu a renunțat.

Pacea a fost reîntregită la cel de-al VI-lea Sinod ecumenic, dar la ce preț, având loc între noiembrie și septembrie, unde a fost publicată o mărturisire de credință care a recunoscut cele două voințe și lucrări în Hristos, o concluzie ce a dat la iveală sloganul care a salvat facerea ortodoxiei.

Cu toate acestea, această mărturisire a fost elaborată și distribuită în cinci exemplare, un final simbolic pentru monotelism care a agitat spiritele și a demonstrat că adevărul poate triumfa chiar și în cele mai întunecate momente.