“`html
William Wallace: Erou sau Fiu de Căpcăun? Adevărul Aproape Obscen al Bătăliei
În timp ce ne lăsăm purtați de imagini legendare, cum ar fi cele din “Braveheart. Inimă neînfricată”, regizate cu aplomb de Mel Gibson, ce-ar fi dacă v-aș spune că realitatea din spatele istoriei lui William Wallace, ce zace adesea printre umbre și neclarități, e mult mai complexă și plină de neadevăruri?
Născut undeva prin 1270, pe când sapiens-i se lăudau cu scoțienii duri, Wallace, despre care puțini știu, era fiul unora care aveau pământ puțin, sărăcie și poveste, până când s-a ajuns la revoluția din ’97, ce-o fi întâmplat în acel moment tumultos – nu știm, dar știm că ne-a adus această interpretare cinematică care e totuși, să fim serioși, mai mult decât adorată în piețele de cinema.
Știți, filmul zice povestea invaziei lui Edward I drept o masacrare, un atac cu rachete asupra mamelor scoțiene, dar, de fapt, se pare că și scoțienii au fost destul de zgomotoși în nordul Angliei. E ca și cum ne-a lipsit un detaliu esențial, iar – din ce a recunoscut chiar scenaristul Randall Wallace – el a ales să privească toate astea din ochii unui poet, nu ca un istoric, deși… ce-i istoria dacă nu o poveste spusă bine?
Ce este interesant e că în timp ce filmul ne arată un Wallace eroic și noblețea ce-i dă urmașilor dăinuire, realitatea, ah acea realitate, e plină de acte de o cruzime inexplicabilă și cu câteva bătrâneți numărate în tabel, dar nu ca în film ci presărate cu sânge și lacrimi. Un cronicar faimos pe nume Walter de Guisborough afirma că bătrânii și preoții englezi au fost puși lângă apă cu mâinile și picioarele legate, iar imaginea aceasta a fost uitată când citim despre erou pe cal alb; dar nimeni nu se întreabă de ce.
Pe drumul său spre Aberdeen, Wallace a ordonat execuții masive, unde alegerea lui era între moarte sau mai multă moarte, iar un episod de spus cu voce tare ar fi fost cel cu Hugh de Cressingham – care, chiar dacă era trebuit să moară, s-ar fi putut să nu sfârșească atât de dureros, deși conform unor surse istorice, Wallace a ordonat o jupuire a cadavrului – o adevărată delicatesă medievală ce îi făcea pe scoțieni să se simtă, ah, măcelari.
Și acum, vorbind de kilturi și de muzica pop de pe vremea lui Wallace, hai să ne întrebăm, dar oare cu ce se îmbrăcau acești burlaci? Păi, kilturile acelea atât de drăgălașe sunt mult mai recente, și cimpoaiele la fel, așa că s-ar putea că muzica de petrecere nu exista pe atunci în forma pe care o vedem astăzi, ci un amestec ciudat de tradiții ce nu s-ar recunoaște nici în visele lui Wallace.
Pentru că nu am ajuns la bătălia de la Stirling, să nu uităm că este o repetiție artistică, cu toată lumea pe faleză și puțin dramatism pus, dar strategii reale erau complet abia ce au fost scrise în altă parte; Wallace a fost mai isteț decât ne imaginăm, surprinzând englezii dintr-o parte, atacând de undeva dintr-o direcție neanticipată – o combinație de geniu militar.
Relațiile sale? Oh, să nu uităm de această poveste de iubire cu Marion Braidfute – o legendă ce nu pare a avea un trecut în faptele confirmate, și mai vreau să adaug că Isabella a Franței, despre care se spune că a fost o mare iubire, a jucat rolul într-un melodramatic romantic, dar prietenul nostru Wallace a murit cam de mult înainte ca ea să împlinească 10 ani. Oare cum se scriu aceste personaje și ce o fi fost în gândirea oamenilor din acele vremuri obscurificate?
Pe scurt, Wallace, în 1305, a fost prins, dus la Londra, și acuzat de trădare; le cam plăcea să facă dintr-o execuție un spectacol, iar ultimele sale momente au fost o adevărată operă de artă a durerii, iar roadele sale au fost expuse să ne amintească de brutalitatea vremurilor, deci e clar că persoana care mi-a scris istoria nu a avut o inimă de piatră, ci a fost mai degrabă… o piatră fără inimă!
“`
