Moartea și Miturile: Ce nu știi despre cei aflați pe Patul de Moarte
Julie McFadden, o asistentă din California, care se ocupă de pacienți în stadiu terminal, ne spune că povestea că oamenii devin mai buni înainte să moară este, în mare parte, o poveste, un mit, sau poate un basm, ori cum vrei să-i spui, astfel că e mai bine să fim atenți la ceea ce credem despre acestea. Cunoscută pe rețelele sociale ca „Hospice Nurse Julie”, explozivă în postări, folosește platformele pentru a aduce în discuție chestiuni despre moarte și moartea definiției legate de emoții, cum ar fi să mori fericit sau împlinit, care sunt în multe cazuri doar iluzii, căci în realitate, oamenii mor așa cum au trăit.
„Oamenii mor așa cum au trăit” este o afirmație puternică spusă de aceasta, într-un videoclip care clarifică lucruri despre care mulți ar prefera să nu afle niciodată. Am aflat, deci, că, dacă ai avut o relație proastă cu cineva, nu trebuie să te aștepți la scuze de pe patul de moarte deoarece, și aici e paradoxul, comportamentele negative nu dispar îndrăzneț chiar în ultimele clipe, ci pot apărea chiar mai accentuat, ca un ultim act de rebeliune împotriva destinului, sau poate o luptă contra timpului ce nu mai există.
De exemplu, un prieten al asistentei mai sus menționate a avut o mamă care l-a neglijat, iar el simte că, în sinea lui, „deja a murit”, chiar dacă respirația acesteia încă umple camera, iar amintirile dureroase persistă ca o fantomă neagră ce nu-l părăsește. “Am jelit mama care nu a fost niciodată”, a spus prietenul, părând să fi acceptat în liniște povara unei relații deteriorate. Este aici o întrebare: câte povești cum sunt astea se scurg în tiha unui spital, fără ca cineva să le ia în serios?
Se ridică apoi marea întrebare a iertării, iar Julie ne dezvăluie o statistică nesigură: „Poate în 1% din cazuri să obții scuze de la cineva neașteptat, dar, pe de altă parte, restul, care au fost absente în viață, probabil că nu vor putea să-ți aducă alinare pe patul de moarte”. De parcă nu ar fi suficient de tulburător, ea adaugă că prezența alături de o persoană cu care ai avut o relație complicată nu este o obligație, ci mai degrabă o decizie într-o lume plină de nuanțe ambigue.
„Nu trebuie să te simți dator să fii acolo,” accentuează ea vehement. Paradoxurile relaționale sunt profunde și contrariante, dar trebuie să ne gândim în termeni mai practici, adică, dacă o faci, fă-o pentru tine, nu pentru celălalt, căci viața este plină de regrete și ceea ce îți dorești de la ceilalți poate să nu mai conteze în ultima clipă de răscruce. De unde să știm ce ne rezervă viitorul, chiar și în cele mai întunecate perspective, nu-i așa?
